Rău-i rău şi nu bun! Nu fii de partea răului!.. căci acolo te duce sentimentU, contrazis şi deranjat: din rău în mai rău..

(miezul care lipseşte) continuare la https://spre-noul-ierusalim.blogspot.ro/2017/09/binele-i-bun-si-nu-raul.html

Naivizîndu-ne însă luăm răul de bun sau îl credem de neînvins încît socotim cu ipocrizenie că ispita re-căderii şi re-săvîrşirii faptei rele e ceva de dorit vrînd s-o reîmplinim la nesfîrşit făcînd în ciuda credinţei ca în glumă tot felul de răutăţi şi hule... închipuindu-ne că ne facem chiar un bine. Aşa ne furăm singuri căciula şi pierim în întunericul cel mai dinafară... din naivitate... crezînd minciunii, lăsîndu-ne reamăgiţi, recăzînd în aceiaşi mocirlă sau mai jos.

Cîrîind mereu, cîrîind cu viclenie, revoltîndu-ne şi răzbunîndu-ne pe bine şi pe iubirea care ne spune Adevărul şi nesuprtînd-o pentru că ea se opune cu dreptate ispitei şi viciului, faptei rele, devenim mai răi şi lipsiţi de atitudine aşa ca nişte spectatori adormiţi ce asistă neputincioşi la o secvenţă de film de groază, coşmar care se tot repetă la nesfîrşit, încîntîndu-ne emoţional cu melodia sîcîietoare şi obsesivă ce vine de la placa stricată de patefon care din pricina insistenţei nedorite parcă ne îndeamnă la ură, la irascibilitate, la răzbunare.

Minciunile dând roade se preschimbă într-un senti-mentalism al hulei care gudurîndu-se pe lîngă voire cere răzbunare, adică credinţa pripită în minciuni şi împlinirea şi slujirea faptelor care o satisfac făcându-i pe plac, căzînd omul pripit în a se conforma ispitei, căzînd în răutate şi urmînd ispita din pricina insistenţelor sentimentaliste care îl asmuţă pe sărmanul om cu insistnţa. 

Delăsîndu-ne în obijnuinţa de a repăcătui ca nişte obosiţi neputincioşi şi leneşi, aşa ca nişte mortăciuni duse de valul uriaş oceanic împreună cu toate mizeriile lumii ne închipuim fericiţi ca nişte tineri rebeli dintr-o reclamă inteligentă poftind şi noi împreună cu ei fericirile luxului şi ale poftelor păcătoase pentru ca într-un astfel de decor sinistru, luxuriant şi iluzoriu, decorul deznădejdii ''fericite'' să ne bem drogul nebuniei, drogul prostiei, drogul neputinţei, drogul lăudăroşeniei în deşert, drogul iubirii păcatului, aşa ca şi cum ai bea un pepsi bine agitat, scos de la ghiaţă şi numai bun de savurat în avans, în închipuire exact ca în reclama care ne programează şi ne îndeamnă insistent să poftim uitarea Adevărului.

Ne urlăm bucuria săvîrşirii răului ca pe stadioane de parcă toată furia asta inconştient de violentă a poftirii şi voirii răului, dorinţa asta rea de a ne răzbuna crunt, ne-ar scoate la lumină şi ne-ar face să nu fim singuri. Şi pe cine ne răzbunăm defapt? Întotdeauna pe iubirea cea bună, pe iubirea de a nu păcătui şi a nu greşi, pe iubirea cea mai bună care ne păzeşte de rău, ea e victima, singura iubire curată, adevărată, bună şi demnă care ne poate aduce şi fericirea şi mîntuirea.

Urâm binele din lene iar ura asta foarte furioasă ce se răzbună pe iubire e ca un anestezic, ca un drog, ca un  rău luat drept bun care parcă bându-l ne-ar aduce nu numai dreptatea şi fericirea de moment ci şi pacea şi liniştea îndelungată... dacă nu chiar împlinirea şi împăcarea veşnică.

Ne e lene să facem binele şi preferăm să nu avem nicio atitudine, adică preferăm lipsa oricărei speranţe,  preferăm şi alegem fatalismul în faţa răului ca un fel de soluţie la problemă, ca un fel de protecţie, de precauţie, deznădăjduind şi păcătuind mereu cu revoltă fatalistă... cârâind revoltaţi şi porniţi împotriva binelui, iubind şi dorind necredinţa, iubind cu aroganţă violenţa, hula însolentă, uciderea speranţelor, trufia fatală.

Fata ne atrage fiindcă e frumoasă, bună, naivă, mai mică, mai tînără, mai inocentă şi de parcă n-ar fi suficient, ea se joacă şi ascultă de se face mai frumoasă, mai tînără, mai inocentă, mai bună, mai smerită, mai plăcută, mai slujitoare...  Noi însă în loc să ne lăsăm atraşi spre bine şi spre iubirea de Dumnezeu şi de oricine şi de orice lucru bun privind la ea, aşa ca la modelul universal al iubirii de Dumnezeu pe care ea il reprezintă cu atîta gingăşie, noi în loc să învăţăm să ne amintim de dragostea lui Dumnezeu pentru om ca să-L ascultăm şi să-l iubim la fel de frumos şi de cuminte ca fata, noi ne ispitim ca s-o ''iubim'' şi s-o poftim pe ea, să o  înşelăm cu păcatul, s-o distrugem... şi să-l lepădăm pe Dumnezeu ca pe un rău, pentru afacerea asta fiindcă... ne încurcă.

Însă atunci cînd ''îndrăgostiţi'' fiind ne înşelăm iubirea, iubita sau nevasta spunîndu-ne că ne-am săturat de urâta rea vrînd s-o înlocuim cu o frumoasă bună, bătrîna cu tînăra, grasa cu slaba... defapt noi înşelăm şi urîta dar şi frumoasa, le înşelăm pe ambele cu păcatul şi e rău în amăgirea asta căci dragostea adevărată nu se poate bucura de faptele rele şi viclene, puse la cale, pe care urmează să le săvârşim conform programului ascuns, înşelînd şi minţind şi trădând... şi noi ştim asta chiar dacă divinizînd păcătuirea negăm vehement Adevărul străduindu-ne să nu vedem şi să uităm tot pentru a nu pierde prilejul.

Şi ce prilej ivit am putea pierde? Păi nu vrem să pierdem prilejul de a fi răi şi a face răul slujind răutăţii cu ipocrism.  Încrezîndu-ne şi semeţindu-ne susţinem că cică am fi buni sau puternici sau frumoşi sau veseli sub masca de îndrăgostiţi. Îndrăznim cu tupeu să urmăm ''curajului'' de a fi eroii îndrăgostirii, dar nu e vorba de iubire ci de înşelare, de păcat şi punem dorinţa asta necurată la cale pentru că suntem răi, vrednici de gunoiul şi de lada de gunoi în care ne amestecăm ca orbii ca să dăm gust ''bun'' şi proaspăt înşelăciunii numită îndrăgostire, prefăcîndu-ne iar şi iar îndrăgostiţi... mereu îndrăgostiţi, pururea romantici, în realitate fiind defapt nişte vicleni risipitori foarte cruzi care dau cu nepăsare binele pe rău, adevărul pe minciună, iubirea cinstită pe păcat şi dreptatea pe înşelare... stricăm templul, pângărim fata şi nimicim orice speranţă.

Nu suntem îndrăgostiţi şi slujitori ai iubirii adevărate aşa cum ne închipuim şi ne pretindem ci defapt suntem nişte fiare turbate, crude şi criminale, care au ieşit la produs, la vînătoare ca să-şi satisfacă poftele orgoliului egoist şi să-şi facă rost de distracţie... dar nu e glumă, nu e umor, nu e veselie ci e doar o glumă proastă, o hulă, o glhulă imensă a vieţi semeţe, e moarte, e prăpăd, e distrugerea speranţelor... practic prostul trufaş înnebunit de minciuna care a prins în el ''aripi'' de vultur atacă turturele.

Prostul ''îndrăgostit'' fiind aflat în plină criză furioasă de idei, de frustrări, de făţărnicie şi neascultare, îşi biruie şi-şi distruge cu insistenţă iubirea şi Adevărul din ea lovind-o mereu cu ura şi cu minciuna murdară a intereselor răutăţii invidioase cu care se incită asmuţindu-se încît are impresia că dacă ar reuşi s-o învingă s-ar elibera de ceva, de ceva rău care îl încurcă şi-l supără şi nu-l lasă să se desfăşoare, nu-l lasă să se îndrăgostească iar şi iar ca să-şi împlinească îndrăgosteala cea nouă, pofta de păcate proaspete.

Minţind cu naivitate se consolează sărmanul amăgit susţinînd că cică face ceva de bine şi de dorit aşa ''îndrăgostit'' în timp ce se căzneşte din răsputeri şi loveşte în iubire pentru ca s-o biruiască şi s-o nimicească.

Minte cu neruşinare violentă şi cu obrăznicie criminală cînd începe să nu mai poată să încapă de iubirea adevărată şi cînd ar fi în stare de orice doar pentru ca s-o distrugă de tot şi să-şi scoată viaţa şi îndrăgostirea din iubire şi din bine.

Minte cu ură şi răutate ieşită din minţi până se asmute ca s-o sacrifice răului justificîndu-se lamentabil ca să te convingă că trădarea e ceva de bine.

Speriindu-se de consecinţe susţine cu disperare clocotitoare teoria îndrăgostirii ca un nedreptăţit făcînd dintr-o greşală mică şi închipuită a altora viciul cel mare, prin transformare năucitoare, prin acuzare, aruncînd vina pe alţii ca fiind ei proştii, identificîndu-i pe ei cu viciul cel mai mare şi mai grav, viciul neîndrăgostirii de care vrea să se scape pe sine şi pe toţi.... fiind gata să moară, nu pentru ca să salveze fata de rău ci îndrăgostirea, defapt viciul cel mare mascat aşa... în mod romantic.

Persistînd şi hăituind întăreşte vina altora în timp ce pe sine se scoate erou afirmînd că răul făcut de sine cu nemulţumire şi ambiţie oarbă şi încăpăţînată, cu dorirea şi voirea răului e ceva de bine, e ceva bun, vrînd să-i facă şi pe alţii să creadă că cică răul spre care se îndreaptă el, îndrăgostitul, cu capul înainte, dînd să ajungă căzut în cap, e un bine, impunînd tuturor grozăvia asta, păcăleala tragic-comică, penibilă, că cică răul e bun, că cică răul aşa cum îl vrea el e un bine.

Apoi, cînd ne dăm seama că iar s-a făptuit răul, un rău grav şi nu un bine aşa cum pretinde el, ne apucăm împreună cu îndrăgostitul să aruncăm vina în stînga şi în dreapta, acuzînd la nesfîrşit... fata, chiar şi pe Dumnezeu cu fată cu tot disculpând însă îndrăgostitul, fiindcă ne simţim cu musca pe căciulă şi pentru că nu vrem să fim prinşi cu mâţa în sac, pisica aia care fură din casele altora, susţinînd că cică ea a insistat şi ea insistă, fata, că cică ea ne ispiteşte la îndrăgosteli şi perversiuni, la plăceri, la înşelări, la lascivităţi, nevrînd să vedem că ispitirea şi răul şi glhula maximă şi păcatul a ieşit şi iese din noi înşine, din inima omului prost şi rău şi nu din fată, din îndrăgostit aşa ca dintr-o limbă de lemn putred şi găunos cu vocabular răufamat plin de slanguri-jmechere, bătăuşe, criminale, neputincioase, numai îndemnuri viclene la minciună şi bordelatoreie... nu vrem să recunoaştem nicicum chiar văzînd şi înţelegînd că nu răul din ea ci răul din noi înşine, din îndrăgostit, ne-a înşelat şi ne înşală ca să piardă spre rău orice bine, orice speranţă prin recăderea în ispită, în viciu cu ea cu tot.

Nu înţelegem nici cum da' nici cum că fata doar ne atrage la bine, la iubirea de Dumnezeu şi că noi înşine ne ispitim la rău confundînd din interes mereu lucrurile ca sminţişorii, atragerea cu ispita, sfîrşind prin a o urâ pe frumoasă la fel sau mai rău ca şi pe urîtă, pe slabă mai rău ca pe grasă, pe tînără mai rău ca pe bătrînă, concluzionînd că cică toate ar fi la fel... de rele... şi le judecăm şi le rejudecăm şi ne răzbunăm pe mai-micile noastre nevinovate şi firave cu aşa o demnitate feroce şi cu o dreptate ''bărbătească'' de invidiat că până şi dracul se miră şi ne pismuieşte de cît suntem de ''puternici'', căci nici el nu-i în stare de atîta ipocrizenie, făţărnicie, minciună, ură, prostie şi nebunie făcute cu viclenie de sub numele de bătrîn-tînăr mereu îndrăgostit.

Cu timpul ajungem de nici nu mai sesizăm cînd facem răul mai mare sau mai mic crezînd ca sminţişorii că facem numai şi numai binele şi aşa ne auto-înşelăm mereu cu fata sau cu altceva iubind păcatul, crezînd că el ne e mare prieten şi nu Dumnezeu.

Din iubire de păcat şi din egoism ne străduim să ne îndrăgostim ca nu cumva să deranjăm prietenul, răul şi mai degrabă aruncăm vina pe oricine şi pe orice numai pe păcat şi pe egoism nu iar cînd se împute treaba, mai ''bine'' ne sinucidem pe noi înşine decît să ne luăm de rău, de păcat, decît să-l prindem şi supunîndu-l Adevărului să-l dăm afară din inima şi din viaţa noastră cu îndrăgostirea lui cu tot.

Îl iertăm din ''milă'' de fiecare dată, îl tolerăm, îl acceptăm, îl înfiem şi ne supunem noi lui crezînd că cică el e cel bun şi el ne vrea binele şi ne aduce libertatea. Inventăm speranţe deşarte minţind despre păcat şi ca nişte protectori îl apărăm făcîndu-ne iluzii că cică o să ne scape el pe noi de răul care va veni şi în absurditatea maximă credem că chiar o se ne scape nu Dumnezeu ci răul şi păcatul o să ne scape de rău şi de păcat şi o să ne mai şi ajute... la orice bine am vrea să realizăm.

Astfel deraiaţi şi ieşiţi de pe Calea Binelui care duce spre fericire, din Calea Adevărului Adevărat care se luptă cu minciuna, Îl părăsim pe Dumnezeu şi lepădăm sfatul părinţilor noştrii mai sfinţi şi mai drepţi pentru a ne mîngîia cu păcatul făptuind răutăţi şi trăim aşa pierduţi şi rătăciţi în minciuna vieţii păcătoase, a limbii rele şi a inimii noastre bolnave, prefăcute şi răufamate... lăudîndu-ne cu închipuiri măreţe şi întrecîndu-ne în ''slăvirea'' hulei şi în ''divinizarea'' viciului, rîvnind de zor la toată semeţia minţii şi a răutăţii spre distrugerea sufeltului bun şi inocent... suflet bun şi drept ca de fată.

Deci răul e rău şi nu bun!
Minciuna e rea şi nu bună!
Păcatul e rău şi nu bun!
Dracul şi satana sunt răi şi nu buni!
Viciul e un drog rău şi nu o băutură bună!
Ispita şi vraja sevrotică a sevrajului sunt rele căci te bagă în recidivă... în păcat, în viciu.
Iar înşelarea cu care negăm Adevărul cu trufie şi prostie, iubindu-ne cu egoism pe noi înşine întărind lipsa de speranţă din suflet ca să ne ascundem pe undeva prin noi: în duh-ochiul gurii stomacului, al coastei, al spatelui, al minţii, în dosul şurii, în huci, în bar, sau cine ştie pe unde e la fel de rea.

Din cauza asta şi prin toate astea ajungem în chinuri, în boli, în moartea nedemnă şi rea, în stări urîte şi rele, în nebunie şi prostie, în minciună şi urâciune... adică în toată răutatea şi necredinţa... iar răutăţii nu-i poate fi bine decît rău dacă nu revine pe calea cea bună ci continuă cu superstiţie să facă rele nevrând să se supună Adevărului.

Din chinuri, din rău, oricine ar vrea să iasă ca să reajungă acolo unde este bine, acolo unde ascultînd de Dumnezeu poate iar să urmeze binelui... binelui şi numai binelui cu credinţă, fiindcă oricine ştie că e drept ca binelui să îi fie bine şi crede că îi va fi şi lui iar bine făcînd binele, urmînd iar binelui, nu şi răului, iar asta nu se poate fără ascultare.

Orice ai face tot asculţi de ceva aşa că de ce mă rog frumos să nu asculţi de Dumnezeu Carele te învaţă numai binele? De ce să asculţi de tine sau de lume sau de ce ştiu eu mai cine care cică te învaţă ştiinţă şi te duce la ''libertate''? Oare o fi mai bună ştiinţa şi libertatea cu sfaturile lor decît Dumnezeu cu sfaturile Lui? Libertatea şi ştiinţa îţi dau ''dreptul'' de a minţi şi a risipi orice speranţă pe cînd Dumnezeu îţi dăruie speranţele şi tot binele şi Adevărul. Oare ce crezi că ar fi bine să-ţi doreşti şi să voieşti?

Însă şi dorirea de rău şi voia cea rea e rea, nu bună... şi e aşa ca o vrăjitorie superstiţioasă spurcăcioasă, exact ca un blestem. Păcatul insistă, ispita insistă şi pune presiuni iar insistenţa vrajei sevrotice şi încăpăţânarea în dorinţa şi voirea cea rea cu care te alinţi înşelîndu-te cu puterea violentă a neputinţei, foarte abuzivă şi prădătoare, e ca un drog vrăjitoreasc şi superstiţios al trădării, al puterii-nonputerii, al greşelii care cică nu s-ar pune, e drogul minciunii celei mai mari puteri neputincioase, puterea neputincioasă a răutăţii care voieşte a stăpânii binele şi răul prin răutate pentru răutate.

Dorirea şi voia rea vin din necredinţă şi din minciună căci dorind şi voind răul te-ai lăsat păcălit, amăgit, te-ai lăsat smintit, înşelat, sfinversat, învîrtoşat ca să plineşti răutatea cu semeţie şi trufie ca un fel de bine nepricepând şi neluând în seamă că defapt e rău ce vrei să faci şi nu bine, iar răul e rău şi nu e bun deci vei fi rău împreună cu răul făcut şi-ţi va fi rău de la răul făcut fiindcă răului îi va fi rău şi aşa îţi va fi şi ţie care eşti cel care ţi-ai permis şi l-ai făcut.

Delăsîndu-te şi nepăsându-ţi de binele căruia îi faci rău, de greşală, de Adevăr ci cu supărare şi revoltă nevrînd să iei în seama mustrarea de luat aminte ca să poţi să dai dreptate celui Bun care te învaţă Binele atunci vei împlini răul, iar răul îţi va cere jertfe nedrepte, te va supune, te va face rău şi tot mai rău pentru ca să-i slujeşti la cît mai mult rău, aşa ca un sclav ''liber''... însă ca orice stăpân rău şi crud, răul nu te va proteja şi nu te va apăra de rău ci te va lăsa pradă răului răutăţii venit de la alţii şi mai ales celui venit din tine de la care vei suferi chinuri amare şi boli grele şi moarte şi necredinţă căci răului nu-i poate fi bine la nesfîrşit ci mai devreme sau mai târziu îi va fi şi lui rău. Vai de cel prin care vine ispita, facerea de rele, poftele vicioase, vai de cel din care apare, prin care trece, prin care se întăreşte ispita, răul, minciuna, nedreptatea, necredinţa, distrugerea speranţelor.

Din el însuşi îi va fi rău răului oricît s-ar amăgi că îi va fi bine şi îi este deja rău, îi ieste rău răului în timp ce face rele şi imediat ce a săvîrşti răul oricît vrea să pară că îi este bine aşa urît şi răutăcios şi semeţ şi trufaş şi mîndru şi îndrăzneţ şi nebun şi iute făptuitor de rele cum a ajuns să fie crezînd că răul e bun şi nu rău.

Nu scapă nici dacă se crede sclav sub stăpân, slujitor sub poruncă, luptător sub comandant, nu scapă făcătorul de rele de răul săvîrşit oricît s-ar crede doar o unealtă robotică fără decizie aflată în slujba unui tiran rău mai mare.

Oricît s-ar spăla pe mâini şi ar da să creadă că nu e implicat şi că răul care se face prin sine nu se pune susţinînd că răul îi vine numai din afara lui şi nu din sine, de la alţii şi nu din păcatele şi răutăţile pe care le-a făcut şi le tot face e în zadar. E în zadar se te minţi şi să te autoamăgeşti căci minciuna oricît de lungi picioare ar avea tu însuţi ştii că e minciună şi asta e destul ca să suferi cu amar. Răfăcătorului doar căindu-se şi îndreptîndu-se pentru a urma binelui poate să-i apară în sine încetarea chinurilor, a durerilor, doar cînd Adevărul ia locul minciunii acolo în interior şi abea atunci apare din nou binele în sine căci aruncarea vinei pe alţii nu ţine oricît s-ar convinge cu încăpăţânare cineva că are dreptate să arunce vina pe Dumnezeu sau pe aproape aşa ca nevinovatul sminţişor căruia i se face rău.

Doar binele are parte de fericire şi de bunătate în inimă şi de acolo se răspîndeşte peste tot în jur şi doar urmînd binelui, ieşind cu dreptate din rău, făptuind binele, poţi să speri în viitorul tău cel bun, în fericire. Nu te teme, te ajută Dumnezeu să reuşeşti să fii bun oricît ai fi de păcătos.

Binele recunoaşte binele şi se supune binelui în Adevăr respectînd toată ierarhia neipocrită a binelui căci ştie că binele îi face lui bine şi de aceea crede în Dumnezeu pentru că simte şi înţelege şi recunoaşte binele suprem care este Dumnezeu, Mintea şi Iubirea lui Dumnezeu cea plină de Adevăr şi de Credinţă, Duhul cel bun întru Carele se împlineşte tot binele precum şi toată ierarhia binelui până la El... iar binele cu sfinţenie se supune şi urmează binelui... căci binele este Credincios Binelui... din iubire curată, sinceră, din dreptate şi din adevăr.

Iertarea... Răbdarea... Înţelegerea Milostivă, Cuvîntul bun şi mîngîietor... Adevărul... ce daruri minunate, pentru om, pentru oameni, pentru toată făptura şi toată creaţia. Trebuie să avem încredere în ele şi să ne străduim să fim prin ele numai buni cu cei din jur dar şi cu noi înşine pentru ca, dacă se poate, să nu mai facem niciun rău şi nicio greşală şi atunci putem spera că o să ajungem să fim buni şi perfecţi pe deplin... ascultînd mereu, iubind mereu.  
 
Dumnezeu iubitorul de oameni şi de păcătoşii care vor să iasă din chinuri şi din păcate ne ajută întotdeauna, El e singurul Care chiar ne ajută cu Adevărat, mai ales la greu, cînd ne e rău, cînd ajungem în coşmare şi chinuri... (El însuşi ne ajută, smerindu-se şi milostivindu-se în Treimea Lui Cea Sfîntă şi apropiindu-se de noi cu multă iubire şi tot El ne ajută împreună cu toţi sfinţii şi drepţii şi oamenii buni şi credincioşi care-L ajută să lucreze Mîntuirea tuturor păcătoşilor care o cer şi ne mai ajută şi împreună cu toată creaţia Care-L ascultă şi-L iubeşte şi-L slujeşte pe El la lucrările Lui minunate simţindu-L şi ştiiindu-L drept Tată şi Creator Bun, Cel mai Bun din toată existenţa.)

Răul, minciuna, înşelarea, semeţia răutăţii, ispita, dracul, satana, trufia negării şi starea de certat cu Dumnezeu, nepăsarea auto-îndreptăţită, murdăria, spurcăciunea şi toată păcătuirea nu ne ajută la nimic ci ne bagă în chinuri şi în suferinţe şi în slujirea răului... minţindu-ne că suntem liberi şi de invidiat mai ales cînd săvîrşim răutatea, cînd facem răul ca nişte zombi inconştienţi care greşesc mereu amăgiţi să creadă că asta i-ar face puternici şi invincibili, adică un fel de oameni tari şi ''buni''.

Răul ne înşală mituindu-ne şi încîntîndu-ne ca să credem în minciuni, e mita mincunii măririi de sine prin care ne închipuim şi ne credem buni ca să ne dăm mari în ciuda Adevărului şi a răului din sine de la care ne vine rău şi în ciuda faptelor rele pe care le-am făcut şi le facem încîntîndu-ne cu vrăjitoria sevrotică a viciului, a repetării păcatelor şi a greşelilor cu nepăsare... cu lăudăroşenie, cu prea multă lăudăroşenie.

E drogul puternii non-puterii căci greşind nu înseamnă că ai putut ci înseamnă că n-ai putut şi aşa ţi se întîmplă cînd huleşti, cînd înjuri, cînd urăşti, cînd bîrfeşti... greşeşti mult şi în serie închipuindu-ţi că eşti jmecher, deştept, descurcăreţ, puternic, viclean, erou şi ai impresia că aşa ai fentat şi ai rezolvat problema şi iată ai impresia că ai prins putere mare... defapt ai erori, ai greşeli, ai căzut în judecare şi-n facerea de rău şi ai devenit un sclav foarte puternic al răutăţii, un al doilea Goliat sau satana sau un trădător şi hulitor de Dumnezeu sau cum vrei să-i spui celui repetent sau corigent şi ratat care se crede premiant, om de bine, geniu sau erou sau stăpân sau liber... defapt e un călău al propriei sale iubiri.... vai lui, vai lui celui căzut rău în rău la examenul binelui, văi lui celui rău.

Iertaţi-l dacă se întoarce la Adevăr, oricine ar fi, pe mine sau pe altul. Dacă se căieşte şi urmează iarăşi binelui iertaţi-l... iertaţi-l şi răbdaţi-l şi nu-l tot chinuiţi frustrîndu-l şi asmuţindu-l insistînd cu pedeapsa, cerîndu-i să regrete la nesfîrşit căci suferă prea din destul în valea plîngerii de la păcatele şi răutăţile pe care le mai face încă... suferă de la viciul cel rău şi urît care-şi cere mereu noi jertfe nedrepte şi deşarte pentru a-şi zeifica gîngania semeţiei minţii care-i crede cu naivitate minciunile ca să-l pună să urmeze toate îndemnurile la rău până-l scoate afară de tot tîrîndu-l pe calea cea largă.

Ajutaţi-l mereu sperînd şi crezînd că va reuşi Dumnezeu să-l oprească din dorinţa şi voirea istovitoare de a fi rău şi a face rele crezîndu-şi ca ipocritul în înşelarea că a fi rău e ceva de bine, ceva mare şi de rîvnit.

A fi bun care face bine, binele şi numai binele şi asta se poate face numai prin ascultare... prin ascultare cu urcuş... urcuş pe deal, pe muntele sfânt... ăsta e binele cu Adevărat şi e Mare iar a fi rău care face rele e răul liber sau răul care ascultă de rău şi care ca orice gunoi n-are valoare, decît se aruncă în vale mai repede cu cît e mai mare, pentru că răului mare îi trebuie multă spălare şi îndreptare...

Revenire la https://spre-noul-ierusalim.blogspot.ro/2017/09/binele-i-bun-si-nu-raul.html